RSS

Colivia de jad (proiect de roman)

25 Mar

                 S-a asezat tacuta pe fotoliul de catifea verde, roasa pe alocuri. Inima ii batea ca un tren gonind pe sine. Cartile ce imbracau toti peretii o sufocau, pareau atat de unite impotriva ei, atat de ingamfate de cunostintele pe care le contineau. Pana si biroul lui vechi si masiv o intimida. Iar pendula (probabil mostenire de familie) ii dadea impresia ca a ajuns la capatul unui drum lung, nemaiavand posibilitatea de intoarcere.

                Maria incercase sa o opreasca, sau macar sa o faca sa se razgandeasca. Facuse apel la ratiune, la santaj, plansese, o ironizase. Pe scurt, tot ce-I trecuse prin minte ca ar functiona, atata timp cat Mara mai avea o farama de ratiune. In cele din urma se resemnase, acceptand ca prietena ei din copilarie era acum o femeie incapatanata, orbita de jocul absurd in care intrase.

                Nici ea nu mai stia exact cand luase decizia. Nopti in sir fixase tavanul, cautand in zadar explicatii sau raspunsuri. Revazuse de mii de ori saptamanile care i-au adus in acelasi scenariu. Rejucase mental fiecare scena, incercand sa inteleaga unde gresise, daca gresise, ce il facuse pe el sa o aleaga, de ce ramasese zambitoare in ghemul lui de intrigi, de ce nu fugise, de ce, de ce, de ce?!?

                In dimineata aceea privise cum se strecoara primele raze ale diminetii printre draperiile cu flori de liliac, primite cadou de la buni. Statea incordata ca o pisica in asternut, cu genunchii adunati intre bratele pe care de prea multe ori el I le reprosase ca fiind prea firave. Rasese tacuta la amintirea vechilor tachinari, cand isi constientizase brusc gesturile sacadate, cu care ducea bratul catre scrumiera, apoi inapoi catre genunchi. Poate facuse ceva muschi peste noapte, daca era sa se ia dupa mormanul de scrum si chistoace crescut dincolo de granitele scrumierei cu stelute de mare pe care tot el i-o adusese din ceva port uitat de lume. Privise umbrele infricosatoare ce prindeau incet viata pe peretii ca de jad, pe masura ce lumina timida punea stapanire pe camera. Era camera pe care o visase toata adolescenta, cu tapet verde, perdele mov, mici statuete albe si cu un pat imens, unde sa isi culce fantasmele in fiecare dimineata. Reusise sa o aiba, dupa ce plecase departe de casa cu prea multe amintiri, care o chinuisera prea multe nopti in prea multi ani.

                Acum insa se simtea captiva. Captiva in camera ei frumoasa, dar cu acelasi zbucium si durere, cu aceleasi insomnii – prieteni vechi. Stia ca afara lumea rade, ca fetele de varsta ei isi poarta iubirile prin parcuri sau sali de cinema, in cluburi sau mall-uri. Doar drumul ei era inchis, scufundandu-i talpile zi si noapte in aceeasi mocheta pe care o adorase la prima vedere in magazin. Se inchisese in cubul ei frumos decorat, ca intr-o colivie aurita. Si incet uitase sa mai cante, precum o pasare trista care si-a uitat vocea dincolo de gratii.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Martie 2011 în Disectii terapeutice

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: