RSS

Confesiunile unui zeu

08 Apr

Ceva ma blocheaza sa actionez. Nu mi-am pierdut interesul fata de oameni sau viata. Inca am vise, dorinte, aspiratii. Cred ca sunt o persoana valoroasa, care are multe de oferit. Insa in egala masura ma privesc din exterior prin ceea ce eu cred ca-s ochii celorlalti, si vad un strain, un barbat cu o urma de frumusete, gras, prost imbracat, neingrijit, care se simte stanjenit, un ratat, fara job, bani, casa sau o familie.

Nu stiu ce ma apasa mai tare: sablonul pe care il am in minte despre cum ar trebui sa ma vada ceilalti sau cel pe care mi l-am imaginat eu pentru mine. Nu reusesc sa vad calea de mijloc si s-o accept. Intotdeauna am crezut in alb / negru, in totul sau nimic. Mi-am spus ca cel mai rau lucru care se poate intamplain viata e sa fii mediocru, sa faci compromisuri. Asociez asta cu un individ slab, lipsit de personalitate, de coloana vertebrala. Unul demn de dispret, care merita ce-i mai rau. Si de cate ori am intalnit oameni care nu aveau / faceau ceva extraordinar, iesit din comun, care doar se adaptau la viata fara sa iasa in evidenta, ii judecam si ii catalogam drept plictisitori, prafuiti, penibili. Biete creaturi ce consuma oxigenul de pomana…

Iar despre mine intotdeauna mi-a placut sa cred ca am ceva special, in plus, ca-s altfel, destinat pentru lucruri marete. Analizam la rece lunga lista de defecte. Slabiciuni, minusuri pe care le am obiectiv. Si asta ma frustra si ma frustreaza invariabil. Mereu imi spuneam ca e o chestie de nenoroc, ca mediul mi-a tras-o pe nedrept. Ca am primit un pachet incomplet sau prost ambalat. Ca am primit un corp nepotrivit pentru spiritul meu stralucitor. Ca oamenii sunt niste prosti si superficiali pentru ca nu vad potentialul enorm ce se ascunde sub ambalajul asta second-hand. Ca sunt niste limitati care nu inteleg valorile adevarate. Ca ei nu inteleg imaginea de ansamblu, ca vad viata doar ca pe un tablou cu rama (nastere – moarte), cu reguli prestabilite. Ca se ocupa prea mult sa simta si prea putin sa gandeasca.

I-am judecat ca aleg mereu calea usoara, confortabila, ca se multumesc cu putin, ca nu cauta, ca nu traiesc la modul tragic, ca nu ard la maxim. Ca sunt mediocri si sufoca cu mediocritatea lor geniile. Ca pun presiune pe noi, cei putini alesi, sa ne conformam. Era mai simplu asa. Doar nu era sa recunosc ca, in esenta, daca ma uit mai atent, exact asta fac si eu. Ca am nevoie de ordine, de reguli, ca sa imi fie mai usor, ca de fapt sunt prea comod sau speriat ca sa pot fi special. M-am multumit sa fac scenarii despre cat de iesit din comun as putea fi. Despre miile de beneficii pe care le pot aduce eu umanitatii, despre ce lumina puternica am eu in mine. Si cum lumina asta nu e vizibila pentru ca ei sunt orbi, nu pentru ca ea nu ar exista sau pentru ca mie mi-e teama sa o las la vedere.

Mi-am spus mereu ca eu sunt superior, ca m-am nascut pentru a gandi, analiza si consemna, ca am capacitatea de a trai ca un observator. Asta in loc sa ma gandesc ca de fapt sunt prea speriat sa traiesc efectiv, sa fac lucruri. Si daca le faceam, ma gandeam ca o fac din mila si sila fata de lumea limitata care nu poate face fata adevarului.

M-am batut cu pumnul in piept si mi-am facut o profesie de credinta din asumare.Eu sunt printre putinii care intotdeauna isi asuma ce spun si ce fac, indiferent de consecinte. Eu sunt eroul plin de curaj ce incaseaza loviturile menite altora, doar pentru ca eu pot si ei nu. Doar nu era sa recunosc ca de fapt calea cea mai usoara spre victimizare e sa pozezi in martirul suprem. Plin de o resemnare tragica, privind de sus de pe crucea lui cu superioritate gloatele nestiutoare, care nu apreciaza sacrificiul.

De cate ori era loc de exagerare inutila, eu imi asumam rolul. Imi spuneam ca nu o sa fiu laudat nu pentru ca faceam ceva ce nu era necesar, ci pentru ca ceilalti sunt prea mici sa vada maretia gestului. Ca vor rade si ma vor considera fraier nu pentru ca sunt fraier, ci pentru ca ei nu ar putea sa faca ce fac eu si deci nu au cum sa aprecieze.

Mi-am inventat zeci de avataruri, de egouri, pline de culoare, spunandu-mi ca e o manifestare a creativitatii mele, nu o fuga de realitate si asumare.Mi-am impus sa traiesc ca un copil, spunand ca sunt atat de special incat timpul nu ma poate schimba, nicidecum ca nu suport sa accept ca adultii trebuie sa se maturizeze si sa lupte cu problemele vietii. M-am luptat si eu cu ele, dar nu acceptand ca o fac din nevoia de supravietuire, din instinct, ci pentru ca sunt o victima a sistemului, pentru ca aleg sa ma sacrific sa le fac pe plac celorlalti, lumii. Imi spuneam ca fac asta in timp ce de fapt nimic nu ma poate atinge si imi pastrez copilul din mine.

As putea vorbi asa pana maine. Insa dupa cum iti spuneam, ceva ma blocheaza, ma opreste sa actionez. Si am venit la tine sa-mi spui ce!

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 Aprilie 2011 în Disectii terapeutice

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: