RSS

Arhive pe autori: geaninavlad

Superficialitate


De ce suntem atât de tributari aparenţelor? De ce nu privim în profunzime, dincolo de ele? Să fie dezinteres? Nerăbdare? Lipsă de timp? De intuiţie? Incapacitate de analiză? Inteligenţă nu tocmai strălucitoare?

Iată o poveste cu tâlc, că tot veni vorba…

Un negustor avea o pasăre într-o colivie. Cum tocmai pleca în India, ţara de origine a păsării, negustorul o întrebă dacă nu vroia să-i aducă ceva la întoarcere. Pasărea ceru să-i dea drumul, dar fu refuzată. Atunci îl rugă pe negustor să meargă în junglă şi să le dea de veste păsărilor libere din neamul ei că fusese prinsă. Negustorul făcu întocmai. Dar abia terminase ce avea de spus, că o pasăre sălbatică, aidoma cu cea din colivia lui, căzu la pământ fără simţire. Negustorul se gândi că o fi fost vreo rudă apropiată de-a păsării lui, şi se mâhni că-i pricinuise moartea. Când ajunse acasă, pasărea din colivie îl întrebă dacă-i aduce veşti bune din India.
― Mă tem că nu, dragă pasăre, îi zise negustorul, veşti proaste. O rudă de-a ta a căzut la pământ chiar la picioarele mele când a auzit că eşti în captivitate.
De cum auzi aceste cuvinte, pasărea negustorului căzu la rândul ei ca fulgerată.
― Vai! Vestea că ruda ei a murit a omorât-o şi pe ea, cugetă negustorul.
Şi, îndurerat, luă pasărea din colivie şi o puse pe pervazul ferestrei. Pe dată, pasărea îşi veni în fire şi zbură într-un copac învecinat.
― Află acum, spuse ea, că nenorocirea pe care tu credeai că mi-o anunţi era de fapt pentru mine o veste bună. Şi că mesajul salvator, învăţându-mă cum să mă port ca să-mi recapăt libertatea, mi-a fost transmis prin tine, temnicerul meu.”
Şi pasărea zbură, în sfârşit şi pentru totdeauna liberă.

 
2 comentarii

Scris de pe 30 August 2011 în Critic, Disectii terapeutice

 

Etichete: , , , ,

Oglinda cu iluzii


V-ati oprit vreodata, din senin, in mijlocul traficului din oras? Sau, pur si simplu, dintr-o activitate febrila? Atunci stiti senzatia aceea ciudata, de inertie amestecata cu bulversare. Totul continua sa galopeze in jurul tau, ai impulsul sa o faci si tu, dar, incet, te acomodezi la noua stare de contemplare.

Si iti dai seama cat de stupizi sunt oamenii. Incearca in disperare sa controleze cat mai mult din ceea ce ii inconjoara sau li se intampla. Isi creeaza iluzia ca duc ceva la bun sfarsit si ca apoi tot ei isi aleg noi „provocari”. Comic, nu? Practic, cat timp au suflare, alearga incontinuu. Intra intr-o asemenea rutina, ca daca i-ai intreba din senin pentru ce o fac, s-ar holba la tine si nu ar putea sa articuleze nimic.

Sunt atat de narcisisti, incat isi imagineaza ca ei dau sens lumii, nu invers. Nu inteleg ca, scosi din schema generala, devin nu insignifianti, ci inexistenti. Mare adevar a grait Paler: „Niciodata n-ai avut suficienta imaginatie pentru a-ti inchipui lumea fara tine.”

Nu trebuie sa crezi in zei pentru a avea umilinta propriei micimi. Si atunci? De ce ne enervam cand lucrurile nu ies cum am vrut noi? Dar lumea asta mare si minunata am intrebat-o ce vrea? De ce ne incapatanam sa credem ca avem o „telecomanda”, doar ca am ratacit-o momentan? Aaa, nu putem accepta ca suntem simple butoane ale unei telecomenzi, asa cum nu suportam ideea ca am fi pioni, manipulati de cineva… Pai nu avem noi un cuvant pentru asta? Vanitate oare era?

De obicei credem ca lumea ar sta in loc, fara noi. Faceti exercitiul pe care vi l-am spus si, imediat, va veti lamuri ca nu-i asa. Partea minunata este insa ca nici reciproca nu este valabila. Poate sa se opreasca totul in jur si tu sa alergi liber, neingradit. Bineinteles, cu o conditie – sa inveti sa te bucuri de iluzii. Pentru ca asta este simplul miez de lumina pe care, in orbirea noastra atotvazatoare, il ratam: totul este iluzoriu. Cu cat mai repede intelegem asta, cu atat ne e mai plina de placere calatoria. Este atat de stupida teama de a ne detasa (just let go!). Credem pueril ca nimic nu poate fi mai rau. De am sti noi ca, doar atunci, esti cu adevarat ancorat…

Imi place sa ma joc. O sa fac un experiment. Le dau oamenilor o oglinda si ii las sa se uite. Pot vedea in ea adevarul, daca trec dincolo de propria imagine. As paria insa ca nu o vor face, nu stiu de ce… Sa vedem ce iese…

Iaca oglinda (un text pe care il voi posta aici).

Aştept să se întâmple ceva. Nici eu nu ştiu exact ce. Dar e aşa de bine să fii activ, fiind cât de pasiv poţi tu. Să staai, să staai, să tot stai… având impresia că alergi. Îmi vin în minte tot felul de imagini şi sunete. Ca şi cum un copil neastâmpărat a pus mâna pe telecomanda ce îmi controlează creierul şi acum o butonează, plin de încântare… Încerc să prind din zbor idei, să duc la capăt măcar un cuvânt din marea de vorbe ce se învârt haotic. Nicio şansă! Pe când cred că am găsit, în sfârşit, virgula sau punctul, îmi dau seama că era doar o cratimă la final de rând, dar, paradoxal, continuarea nu mai vine. Cu toate că ar trebui să mă panicheze lipsa de control, eu mă înfrupt din bulversarea de vocale şi consoane. Să îmi fi fost atât de dor de cuvinte, încât mă bucură acum şi simple litere? Sau am găsit în final răspunsul la întrebări pe care nici nu le pusesem? Habar nu am, că doar nu pot gândi! Oare ce voiam să spun? Dacă voi nu ştiţi, eu de unde să ştiu? Care parte nu o înţelegeţi? Consider că am fost extrem de coerentă, în incoerenţa mea! Doar nu-s eu de vină că voi vă încăpăţânaţi să vă urmaţi şirul gândurilor, să aveţi sintaxă şi logică şi… Ei, bine, aţi intrat în altă dimensiune. E drept, nesemnalizată! Dar voi, voi de ce nu vă uitaţi pe unde mergeţi? Ar fi trebuit să vă daţi seama că e ceva în neregulă de când aţi conştientizat că mă priviţi cu capul în jos, că unde era dreapta acum e stânga. Ba-i dreapta!…Ba nu, e stânga! Off, cine vă pune să încercaţi, încontinuu, să deţineţi controlul?!? Uite ce bine e de mine: văd totul clar şi nici măcar nu-mi pasă că ar putea fi doar o iluzie…

 

Etichete: , , , ,

„Dansaţi, dansaţi… altfel suntem pierduţi!”


Cum faci să aduni o viaţă de om în câteva rânduri? Ai vrea să spui atât de multe şi, totuşi, cuvintele nu sunt suficiente. Mai ales că, despre EA, poţi folosi doar superlative…

Este una dintre cele mai importante dansatoare, coregrafe şi regizoare de balet ale ultimelor decenii, din Europa şi nu numai. A fost numită „cea mai originală voce a dansului contemporan”, „vizionară” sau „Mare Preoteasă a alienării”. Fără ea, teatrul şi opera nu ar fi arătat astăzi la fel, dar influenţele sale se fac simţite şi în artele vizuale sau în cinema. Încet, dar sigur, a redesenat harta artei teatrale, fiind promotoarea unui stil inovator, o fuziune unică între arta suprarealistă, drama sexuală, teatrul radical şi limbajul dansului, cunoscută drept Tanztheater.

Frustrarea, alienarea, cruzimea şi durerea se îmbină genial cu umorul, în majoritatea coregrafiilor ce îi poartă semnătura. Asta deoarece nu a interesat-o niciodată cum se mişcă oamenii, ci ceea ce îi mişcă. Fascinaţia pentru emoţiile primare a condus-o în realizarea majorităţii producţiilor sale memorabile, iar violenţa interacţiunii bărbat-femeie este şi ea o temă predilectă abordată. Lucrările sale descriu, cu o elocvenţă aparte, infinitele moduri în care Ei şi Ele aleg să se iubească sau să se războiască. „Nu există creaţie teatrală atât de brutală sau de elegantă ca a sa, nu există femei mai puternice sau bărbaţi mai tandri, priviri, paşi, atingeri atât de veritabile  precum ale sale.” (Neil Bartlett, 2005)

Amestecul de mişcări, sunete, imagini  şi texte pline de tâlc topeşte graniţa dintre dans şi teatru. Producţiile sale multimedia adesea implică muzică eclectică şi decoruri elaborate (de exemplu, dacă în Vollmond jumătate din scenă este ocupată de un bolovan uriaş şi de apă, in Nelken aceasta este inundată de mii de garoafe. Dintre cele peste 180 de puneri în scenă existente ale operei lui Stravinsky, Încoronarea primăverii, versiunea ei este considerată cea mai spectaculoasă (aici întreaga scenă a fost acoperită cu pamânt). Este greu să recomanzi doar câteva dintre numeroasele sale coregrafii. Dar aş mai aminti Café Müller (inspirat din viaţa personală a artistei, din amintirile sale de copil pe vremea războiului), Viktor (cu o superbă metaforă – barbaţi şi femei care flirtează şi se luptă, îndreptându-se către un mormânt uriaş) sau  Kontakthof (interpretat de dansatori de vârsta a treia şi abordând cu un umor aparte ideea de impulsuri sexuale – publicul fiind forţat să se confrunte cu prejudecăţile şi temerile cele mai profunde, legate de bătrâneţe). Ca o paranteză, dacă aş spune că EA a reuşit să transforme un orăşel banal din Germania, Wuppertal, într-un loc de pelerinaj artistic, nu aş exagera. Astăzi acesta este cunoscut pentru două lucruri: trenul suspendat ce traversează râul din apropiere (Schwebebahn) şi spaţiul unde această remarcabilă femeie a dat viaţă unor viziuni extraordinare despre natura umană.

Artista a primit numeroase distincţii, Laurence Olivier Award (UK), Kyoto Prize (Japonia) sau Goethe Prize (Germania) fiind doar câteva. Printre colaboratorii săi celebri din lumea dansului se numără Kurt Jooss, Paul Taylor sau Antony Tudor, dar a avut şi două apariţii notabile în cinematografie: rolul Principesei Lherimia , în filmul lui Fellini Şi nava merge mai departe (E la nave va – 1983), şi în Vorbeşte cu ea (Hable con ella – 2001) al lui Almodóvar. În iunie şi iulie 2012,  în Londra vor fi puse în scenă o parte din creaţiile sale (majoritatea în premieră pentru UK), acestea fiind considerate apogeul Olimpiadei Culturale ce va precede Jocurile Olimpice.

Un singur lucru nu am menţionat… Vorbesc despre Philippina Bausch, cunoscută de orice iubitor de dans drept Pina. Îmi veţi ierta poate efuziunea, dacă vă spun ce m-a determinat să scriu pe nerăsuflate. În sfârşit, Pina vine oficial în România (după cele două proiecţii din cadrul TIFF de la Cluj). Chiar dacă, dintr-un capriciu al vieţii!?!, o va face doar prin intermediul filmului ce îi poartă numele…

Acesta a avut premiera la Berlinale, rulând ulterior cu casa închisă la cele mai importante festivaluri europene. Pe 9 septembrie va fi însă lansat simultan în România, Finlanda, Cehia şi China. Considerat de către mulți drept evenimentul cinematografic al toamnei, filmul a fost promovat în special online de către Parada Film, fiind angrenate în acest demers nume cunoscute precum Victor Rebengiuc sau Maia Morgenstern

Filmat 3D, cu ansamblul companiei Tanztheater Wuppertal Pina Bausch, acest lungmetraj-documentar ilustrează „ameţitoarea şi inimitabila” artă a marii coregrafe germane, care a murit în vara lui 2009, chiar înainte de debutul filmărilor, la numai 5 zile după ce primise diagnosticul de cancer (vezi relatarea regizorului şi prietenului său apropiat, Wim Wenders, de mai jos).

Vă mai spun doar că  PINA a câştigat într-o singură săptămână Marele Premiu la 3D Festival din Paris (24-26 mai 2011) şi Premiul pentru Cel mai Bun Documentar German la Dokville (26-27 mai 2011). Pelicula a fost nominalizată şi la prestigiosul Premiu LUX, oferit de Parlamentul European. 

Ce ziceţi, ne vedem într-o sală de cinema pe 9 septembrie? 

 
Un comentariu

Scris de pe 23 August 2011 în Expresiile vietii

 

Etichete: , , , ,

Să privim peste umăr, către viitor


Aud des în jur spunându-se „Morţii cu morţii, viii cu viii!” Nimic mai gresit! Trecutul conferă sens viitorului. Nu e nevoie să apelăm la glob de cristal, horoscop sau alte rahaturi. E suficient să ne uităm peste umăr, înapoi, pentru a ne vedea viitorul.

Un documentar excelent, tulburator si ofertant pentru … disectii:

jurnaltv.ro | The Soviet Story Povestea sovietelor incredibil.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 August 2011 în Expresiile vietii

 

Naufragiu


Ți-am văzut norii adunându-se sub pleoape. Și am continuat să vorbesc. Tăcerea ta era neclintită, dar, încet, fulgerele au apărut în priviri.

Iar eu nu am știut să pun zăgaz cuvintelor. Prinsă în vâltoarea de frustrări, de închipuite regrete și dorințe nemărturisite, am uitat că ți-am promis un film mut. Că ai cumpărat bilet doar cu condiția asta. Erai sătul de actrițe de Hollywood, de drame și iubiri zgomotoase. Ai fugit și te-ai ascuns de furtună în sala de cinema, unde umbrele se priveau pe sub gene, iar imaginea îți zâmbea silențioasă.

Recunosc, sunt un regizor amator! M-am pierdut în scenariu. Și acum, ochiul tău critic îmi face dureros de clară greșeala. Mă aud aruncând replici proaste, și nu-mi găsesc butonul de volum. Cu cât aș vrea să mă reduc la tăcere, cu atât șuvoiul de reproșuri se rostogolește către tine, ducând cu el, la nimereală, crâmpeie de discuții nepurtate, cioturi de supărări și fețe livide… visuri sugrumate prematur. Le las să te inunde, să te lovească și, în cele din urmă, te văd cum dispari înghițit de ele.

Îmi spui, în șoaptă, un singur cuvânt. Dar e mai greu decât o mie de tunete. Și îmi sângerează auzul. Te privesc pierdută, și nu înțeleg cum de nu știi că plăcerea furtunii stă în curcubeul de după. Da, ai cerut un film mut! Dar nu mi-ai spus că îl vrei și alb-negru… Rece, iți iei cerul plumburiu și îl porți dincolo de ușă. Iar eu ramân în sala mea goală de cinema, cu o ploaie fierbinte, ce îmi arde pomeții.

 
Un comentariu

Scris de pe 9 Iunie 2011 în Autodisecție

 

Etichete: , , , , ,

Voi cum iubiți?


Cred că tuturor ni s-a întâmplat să ne aflăm uneori în momentul și la locul nepotrivit. Ieri m-am refugiat la o terasă, gonită de căldura insuportabilă. Planul era simplu: beau un ceai verde cu gheață și ascult jazz.  Din păcate, scenariul meu s-a dus de râpă, o dată cu sosirea unui cuplu. Ea, cam 22-23 de ani, el în jur de 30.  Din modul în care și-a trântit poșeta pe masă, am intuit furtuna ce se apropia, dar am sperat că mă înșel. Cheile lui, urmând o traiectorie similară, mi-au risipit însă iluziile.

-Să-mi spui imediat de unde o cunoști! Și nu mă lua cu vrăjeli ieftine, că știi că nu țin la mine! Cine e fufa? a răsunat vocea ei ascuțită, acoperind bietele acorduri de jazz cu care mă delectasem până atunci.
El, exasperat probabil: De câte ori vrei să-ți repet că este o amică mai veche? Ești bătută în cap, sau ce?
-Tu să nu mă faci pe mine bătută în cap, că nu-s nevastă-ta, auzi?
-Păi nici nu te-aș lua, stai liniștită. La cât de isterică ești, aș lua-o razna și eu într-o lună!
-Deci așaaaa? Bine că aseară, când dădeai ochii peste cap de plăcere, nu mai eram isterică. Și oricum, nu mai devia discuția!  Că nu sunt proastă. Mie să-mi spui de unde până unde te pupă pe tine aia, așa, cu nesimțire, de față cu mine!
-Nu, că tu ești chiar dusă, femeie! Jur! Și încetează să mai urli, că se uită toată lumea la tine. Nu vezi că te faci de râs?
-Și de aia nu mai pot eu! (aruncând o privire sfidătoare și belicoasă în jur) Cui nu-i convine, să nu asculte! a răsunat verdictul implacabil.

Eu, îngropată cu nasul în cartea de Psihologie Socială (pe care o scosesem strategic din geantă, între timp), i-am evitat privirea. Am realizat, resemnată, că scena era de abia la început. Am preferat căștile, într-o ultimă tentativă de a-mi bea ceaiul relaxată. Restul, a fost ca un film mut. Fețe schimonosite. O ploaie de lovituri de pumni mici, în pieptul lui, lucrat la sală. Lacrimi de nervi. Un pahar spart din greșeală.  Și mai multe lacrimi. Cu efect! O îmbrățișare și un sărut de filme pentru adulți. Nota de plată. Și liniște…

Privind, în sfârșit, cu atenție paginile din mână, care fuseseră mai mult pe post de scut, am început să râd. Pură coincidență, cursul era deschis la o tipologie a stilurilor de dragoste, propusă de S. Hendrick  în 1993:
EROS (dragostea pasională) – Implică o atracție fizică intensă față de partener și trăirea unor emoții puternice, în compania acestuia.
STORGE (dragostea prietenească) – Relația se dezvoltă progresiv, întemeiată pe afecțiune, dar lipsesc emoțiile copleșitoare.
LUDUS (dragostea ca joacă) – Lipsește angajamentul emoțional, existând predispoziția de a întreține simultan relații cu mai mulți parteneri.
MANIA (dragostea posesivă) – Se întemeiază pe teama continuă și obsesivă de a-și pierde partenerul, suferind de gelozie.
PRAGMA (dragostea practică) – Este dragostea „logică”, în care persoana caută acel partener care reunește criteriile pragmatice de deziderabilitate socială.
AGAPE (dragostea altruistă) – Implică generozitate, dorința de a oferi mereu mai mult decât primești.

Amuzată, m-am gândit cât de ușor se încadrau cei doi în tipologie… Citesc mai departe „bărbații sunt implicați, într-o măsură mai mare decât femeile, în dragostea pasională și în dragostea ca joacă, pe când la capitolul dragoste prietenească, rațională sau posesivă, femeile se regăsesc mai des; mai mult, femeile manifestă o agresivitate verbală și chiar fizică mai mare decât bărbații, în cadrul cuplurilor articulate pe baza dragostei posesive.” 😆

Se pare că nu am fost chiar în momentul și la locul nepotrivit… Uneori, o simplă ieșire la terasă este utilă, pe post de studiu observațional!

P.S. Cum vi se pare teoria lui Hendrick? Apropiată sau nu de realitate? Și, mai ales, voi cum iubiți? 🙂

 
3 comentarii

Scris de pe 9 Iunie 2011 în Disectii terapeutice

 

Etichete: , , , , , , ,

Spălatul rufelor în public: premieră națională?


Cam toată media online a scris azi despre o premieră la nivel național: inaugurarea primei spălătorii sociale. Evident, în București! Despre ce este vorba?

Pe scurt, bucureștenii cu venituri mici (şomeri, pensionari, părinţi singuri, familii numeroase) sau fără adăpost, au de azi acces la un spațiu dotat cu zece maşini de spălat şi zece uscătoare semiprofesionale, unde să își poată spăla gratuit hainele. Pe lângă servicii de spălare și uscare, balsam și detergent, ei vor putea să primească și sfaturi în legătură cu igiena personală (!?!) În locația de pe Calea Griviţei 216, a fost, de asemenea, amenajat un loc de joacă pentru copii și inclus în dotări un televizor, pentru ocuparea timpului de așteptare. Ținând cont că spălatul duminica este considerat păcat, programul de funcționare va fi inițial de luni până vineri între orele 8.00 – 16.00, putând fi extins ulterior și sâmbăta.

În spatele proiectului se află un ONG (Asociaţia Portico), Primăria Capitalei (ce va acoperi facturile de apă, energie electrică şi plata chiriei, plus asistență prin DGASMB) și două companii multinaţionale (Unilever și Whirlpool). Plusul de imagine este evident pentru cele din urmă, care au vehiculat azi mesaje gen „lucrurile aparent mici, precum posibilitatea de a păstra igiena familiei, ajută la construirea demnităţii şi decenţei vieţii” sau „ne-am propus să contribuim la îmbunătăţirea calităţii vieţii a peste un miliard de oameni până în anul 2020”. Sorin Oprescu a fost și el prezent la inaugurare, susținând că „grija faţă de oameni este o altă dimensiune a primăriei!”

Lăsând deoparte declarațiile cu iz puternic de promovare de imagine și gust  de „lemn”, nu neg că există numeroase persoane care nu au posibilitatea să îşi spele hainele în condiţii civilizate, fie din lipsa banilor, fie din cauza condiţiilor în care locuiesc (fără canalizare, apă curentă sau curent electric). Vă întreb doar ce credeți:

1. vor fi, într-adevăr, serviciile folosite de cei din categoria de mai sus, sau de alți „nevoiași”, cu chef de economisit la bugetul personal?

2. se face cu o floare primăvară?

 
Un comentariu

Scris de pe 7 Iunie 2011 în Critic

 

Etichete: , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: