RSS

Arhive pe categorii: Autodisecție

Oglinda cu iluzii


V-ati oprit vreodata, din senin, in mijlocul traficului din oras? Sau, pur si simplu, dintr-o activitate febrila? Atunci stiti senzatia aceea ciudata, de inertie amestecata cu bulversare. Totul continua sa galopeze in jurul tau, ai impulsul sa o faci si tu, dar, incet, te acomodezi la noua stare de contemplare.

Si iti dai seama cat de stupizi sunt oamenii. Incearca in disperare sa controleze cat mai mult din ceea ce ii inconjoara sau li se intampla. Isi creeaza iluzia ca duc ceva la bun sfarsit si ca apoi tot ei isi aleg noi „provocari”. Comic, nu? Practic, cat timp au suflare, alearga incontinuu. Intra intr-o asemenea rutina, ca daca i-ai intreba din senin pentru ce o fac, s-ar holba la tine si nu ar putea sa articuleze nimic.

Sunt atat de narcisisti, incat isi imagineaza ca ei dau sens lumii, nu invers. Nu inteleg ca, scosi din schema generala, devin nu insignifianti, ci inexistenti. Mare adevar a grait Paler: „Niciodata n-ai avut suficienta imaginatie pentru a-ti inchipui lumea fara tine.”

Nu trebuie sa crezi in zei pentru a avea umilinta propriei micimi. Si atunci? De ce ne enervam cand lucrurile nu ies cum am vrut noi? Dar lumea asta mare si minunata am intrebat-o ce vrea? De ce ne incapatanam sa credem ca avem o „telecomanda”, doar ca am ratacit-o momentan? Aaa, nu putem accepta ca suntem simple butoane ale unei telecomenzi, asa cum nu suportam ideea ca am fi pioni, manipulati de cineva… Pai nu avem noi un cuvant pentru asta? Vanitate oare era?

De obicei credem ca lumea ar sta in loc, fara noi. Faceti exercitiul pe care vi l-am spus si, imediat, va veti lamuri ca nu-i asa. Partea minunata este insa ca nici reciproca nu este valabila. Poate sa se opreasca totul in jur si tu sa alergi liber, neingradit. Bineinteles, cu o conditie – sa inveti sa te bucuri de iluzii. Pentru ca asta este simplul miez de lumina pe care, in orbirea noastra atotvazatoare, il ratam: totul este iluzoriu. Cu cat mai repede intelegem asta, cu atat ne e mai plina de placere calatoria. Este atat de stupida teama de a ne detasa (just let go!). Credem pueril ca nimic nu poate fi mai rau. De am sti noi ca, doar atunci, esti cu adevarat ancorat…

Imi place sa ma joc. O sa fac un experiment. Le dau oamenilor o oglinda si ii las sa se uite. Pot vedea in ea adevarul, daca trec dincolo de propria imagine. As paria insa ca nu o vor face, nu stiu de ce… Sa vedem ce iese…

Iaca oglinda (un text pe care il voi posta aici).

Aştept să se întâmple ceva. Nici eu nu ştiu exact ce. Dar e aşa de bine să fii activ, fiind cât de pasiv poţi tu. Să staai, să staai, să tot stai… având impresia că alergi. Îmi vin în minte tot felul de imagini şi sunete. Ca şi cum un copil neastâmpărat a pus mâna pe telecomanda ce îmi controlează creierul şi acum o butonează, plin de încântare… Încerc să prind din zbor idei, să duc la capăt măcar un cuvânt din marea de vorbe ce se învârt haotic. Nicio şansă! Pe când cred că am găsit, în sfârşit, virgula sau punctul, îmi dau seama că era doar o cratimă la final de rând, dar, paradoxal, continuarea nu mai vine. Cu toate că ar trebui să mă panicheze lipsa de control, eu mă înfrupt din bulversarea de vocale şi consoane. Să îmi fi fost atât de dor de cuvinte, încât mă bucură acum şi simple litere? Sau am găsit în final răspunsul la întrebări pe care nici nu le pusesem? Habar nu am, că doar nu pot gândi! Oare ce voiam să spun? Dacă voi nu ştiţi, eu de unde să ştiu? Care parte nu o înţelegeţi? Consider că am fost extrem de coerentă, în incoerenţa mea! Doar nu-s eu de vină că voi vă încăpăţânaţi să vă urmaţi şirul gândurilor, să aveţi sintaxă şi logică şi… Ei, bine, aţi intrat în altă dimensiune. E drept, nesemnalizată! Dar voi, voi de ce nu vă uitaţi pe unde mergeţi? Ar fi trebuit să vă daţi seama că e ceva în neregulă de când aţi conştientizat că mă priviţi cu capul în jos, că unde era dreapta acum e stânga. Ba-i dreapta!…Ba nu, e stânga! Off, cine vă pune să încercaţi, încontinuu, să deţineţi controlul?!? Uite ce bine e de mine: văd totul clar şi nici măcar nu-mi pasă că ar putea fi doar o iluzie…

 

Etichete: , , , ,

Naufragiu


Ți-am văzut norii adunându-se sub pleoape. Și am continuat să vorbesc. Tăcerea ta era neclintită, dar, încet, fulgerele au apărut în priviri.

Iar eu nu am știut să pun zăgaz cuvintelor. Prinsă în vâltoarea de frustrări, de închipuite regrete și dorințe nemărturisite, am uitat că ți-am promis un film mut. Că ai cumpărat bilet doar cu condiția asta. Erai sătul de actrițe de Hollywood, de drame și iubiri zgomotoase. Ai fugit și te-ai ascuns de furtună în sala de cinema, unde umbrele se priveau pe sub gene, iar imaginea îți zâmbea silențioasă.

Recunosc, sunt un regizor amator! M-am pierdut în scenariu. Și acum, ochiul tău critic îmi face dureros de clară greșeala. Mă aud aruncând replici proaste, și nu-mi găsesc butonul de volum. Cu cât aș vrea să mă reduc la tăcere, cu atât șuvoiul de reproșuri se rostogolește către tine, ducând cu el, la nimereală, crâmpeie de discuții nepurtate, cioturi de supărări și fețe livide… visuri sugrumate prematur. Le las să te inunde, să te lovească și, în cele din urmă, te văd cum dispari înghițit de ele.

Îmi spui, în șoaptă, un singur cuvânt. Dar e mai greu decât o mie de tunete. Și îmi sângerează auzul. Te privesc pierdută, și nu înțeleg cum de nu știi că plăcerea furtunii stă în curcubeul de după. Da, ai cerut un film mut! Dar nu mi-ai spus că îl vrei și alb-negru… Rece, iți iei cerul plumburiu și îl porți dincolo de ușă. Iar eu ramân în sala mea goală de cinema, cu o ploaie fierbinte, ce îmi arde pomeții.

 
Un comentariu

Scris de pe 9 Iunie 2011 în Autodisecție

 

Etichete: , , , , ,

Se mai intampla uneori…


ADEVARUL ZILEI:

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 Aprilie 2011 în Autodisecție

 

Pastila de primavara


Ma simt atat de rau de la raceala, incat simt nevoia sa fac haz de necaz… si scriu poezii…

Tot „comunul” se raceste iarna cand e frig afar’
Insa doar „inteligentul” o comite de Florar!
Ochi de melc, gat palamida, nasul robinet deschis
Sunt ingrediente bune pentru-o primavar’ de vis…
Ce lamaie? Si ce miere? Totul este fara rost 
Vrei nu vrei, de la durere, trebuie sa tii si post

 
2 comentarii

Scris de pe 14 Aprilie 2011 în Autodisecție

 

Etichete: ,

Autoironie


Azi am avut chef de poezie. Si de analize. Si de disectii. Si de sfaturi pretioase. Iar cand ma plictisesc, imi place sa imi autoridiculizez nivelul de cunoastere a limbii engleze… Asta e ce a iesit :))

I am not strong, nor am I weak.

I do not stare, nor do I peek.

I’m just adjusting on the way

And try to take it day by day.

I fought my battles, and I lost

Then tried again, and won the most.

I was not loved, nor understood,

But always did the best I could.

So I am stubborn! Well, I guess

I never thought that more is less.

So gave it all, like bottoms up,

And took in silence every slap.

 

Zenit


Plutesc fara control spre locul ispasirii

Catre ispita cruda, spre dulcele delir,

Si ma supun orbeste,  c-asa e legea firii,

Crampeie de dorinta, legate intr-un fir.

Tot sangele alearga, suvoi fierbinte-n vene,

Zvacnind ca seva-n plante, ca timpul intr-un ceas,

Iar gandul brusc franeaza, cuprins subit de lene,

Doar inima ce bate, si-un zambet, au ramas.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Martie 2011 în Autodisecție

 

Dor


Ma cheama nebunia talpilor goale in iarba cruda,

Ma cheama dansul de gitana langa focul viu,

Ma cheama dorul aspru de carne-nvolburata,

Ma cheama sangele cu gust de cirese amare,

Ma cheama ochii plini de raze si otel taios,

Ma cheama palmele ce ard in nopti de primavara,

Ma cheama tremurul picurilor de roua curcubeu,

Ma cheama setea ce a lasat in mine un desert…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Martie 2011 în Autodisecție

 
 
%d blogeri au apreciat asta: