RSS

Arhive pe categorii: Disectii terapeutice

Superficialitate


De ce suntem atât de tributari aparenţelor? De ce nu privim în profunzime, dincolo de ele? Să fie dezinteres? Nerăbdare? Lipsă de timp? De intuiţie? Incapacitate de analiză? Inteligenţă nu tocmai strălucitoare?

Iată o poveste cu tâlc, că tot veni vorba…

Un negustor avea o pasăre într-o colivie. Cum tocmai pleca în India, ţara de origine a păsării, negustorul o întrebă dacă nu vroia să-i aducă ceva la întoarcere. Pasărea ceru să-i dea drumul, dar fu refuzată. Atunci îl rugă pe negustor să meargă în junglă şi să le dea de veste păsărilor libere din neamul ei că fusese prinsă. Negustorul făcu întocmai. Dar abia terminase ce avea de spus, că o pasăre sălbatică, aidoma cu cea din colivia lui, căzu la pământ fără simţire. Negustorul se gândi că o fi fost vreo rudă apropiată de-a păsării lui, şi se mâhni că-i pricinuise moartea. Când ajunse acasă, pasărea din colivie îl întrebă dacă-i aduce veşti bune din India.
― Mă tem că nu, dragă pasăre, îi zise negustorul, veşti proaste. O rudă de-a ta a căzut la pământ chiar la picioarele mele când a auzit că eşti în captivitate.
De cum auzi aceste cuvinte, pasărea negustorului căzu la rândul ei ca fulgerată.
― Vai! Vestea că ruda ei a murit a omorât-o şi pe ea, cugetă negustorul.
Şi, îndurerat, luă pasărea din colivie şi o puse pe pervazul ferestrei. Pe dată, pasărea îşi veni în fire şi zbură într-un copac învecinat.
― Află acum, spuse ea, că nenorocirea pe care tu credeai că mi-o anunţi era de fapt pentru mine o veste bună. Şi că mesajul salvator, învăţându-mă cum să mă port ca să-mi recapăt libertatea, mi-a fost transmis prin tine, temnicerul meu.”
Şi pasărea zbură, în sfârşit şi pentru totdeauna liberă.

 
2 comentarii

Scris de pe 30 August 2011 în Critic, Disectii terapeutice

 

Etichete: , , , ,

Oglinda cu iluzii


V-ati oprit vreodata, din senin, in mijlocul traficului din oras? Sau, pur si simplu, dintr-o activitate febrila? Atunci stiti senzatia aceea ciudata, de inertie amestecata cu bulversare. Totul continua sa galopeze in jurul tau, ai impulsul sa o faci si tu, dar, incet, te acomodezi la noua stare de contemplare.

Si iti dai seama cat de stupizi sunt oamenii. Incearca in disperare sa controleze cat mai mult din ceea ce ii inconjoara sau li se intampla. Isi creeaza iluzia ca duc ceva la bun sfarsit si ca apoi tot ei isi aleg noi „provocari”. Comic, nu? Practic, cat timp au suflare, alearga incontinuu. Intra intr-o asemenea rutina, ca daca i-ai intreba din senin pentru ce o fac, s-ar holba la tine si nu ar putea sa articuleze nimic.

Sunt atat de narcisisti, incat isi imagineaza ca ei dau sens lumii, nu invers. Nu inteleg ca, scosi din schema generala, devin nu insignifianti, ci inexistenti. Mare adevar a grait Paler: „Niciodata n-ai avut suficienta imaginatie pentru a-ti inchipui lumea fara tine.”

Nu trebuie sa crezi in zei pentru a avea umilinta propriei micimi. Si atunci? De ce ne enervam cand lucrurile nu ies cum am vrut noi? Dar lumea asta mare si minunata am intrebat-o ce vrea? De ce ne incapatanam sa credem ca avem o „telecomanda”, doar ca am ratacit-o momentan? Aaa, nu putem accepta ca suntem simple butoane ale unei telecomenzi, asa cum nu suportam ideea ca am fi pioni, manipulati de cineva… Pai nu avem noi un cuvant pentru asta? Vanitate oare era?

De obicei credem ca lumea ar sta in loc, fara noi. Faceti exercitiul pe care vi l-am spus si, imediat, va veti lamuri ca nu-i asa. Partea minunata este insa ca nici reciproca nu este valabila. Poate sa se opreasca totul in jur si tu sa alergi liber, neingradit. Bineinteles, cu o conditie – sa inveti sa te bucuri de iluzii. Pentru ca asta este simplul miez de lumina pe care, in orbirea noastra atotvazatoare, il ratam: totul este iluzoriu. Cu cat mai repede intelegem asta, cu atat ne e mai plina de placere calatoria. Este atat de stupida teama de a ne detasa (just let go!). Credem pueril ca nimic nu poate fi mai rau. De am sti noi ca, doar atunci, esti cu adevarat ancorat…

Imi place sa ma joc. O sa fac un experiment. Le dau oamenilor o oglinda si ii las sa se uite. Pot vedea in ea adevarul, daca trec dincolo de propria imagine. As paria insa ca nu o vor face, nu stiu de ce… Sa vedem ce iese…

Iaca oglinda (un text pe care il voi posta aici).

Aştept să se întâmple ceva. Nici eu nu ştiu exact ce. Dar e aşa de bine să fii activ, fiind cât de pasiv poţi tu. Să staai, să staai, să tot stai… având impresia că alergi. Îmi vin în minte tot felul de imagini şi sunete. Ca şi cum un copil neastâmpărat a pus mâna pe telecomanda ce îmi controlează creierul şi acum o butonează, plin de încântare… Încerc să prind din zbor idei, să duc la capăt măcar un cuvânt din marea de vorbe ce se învârt haotic. Nicio şansă! Pe când cred că am găsit, în sfârşit, virgula sau punctul, îmi dau seama că era doar o cratimă la final de rând, dar, paradoxal, continuarea nu mai vine. Cu toate că ar trebui să mă panicheze lipsa de control, eu mă înfrupt din bulversarea de vocale şi consoane. Să îmi fi fost atât de dor de cuvinte, încât mă bucură acum şi simple litere? Sau am găsit în final răspunsul la întrebări pe care nici nu le pusesem? Habar nu am, că doar nu pot gândi! Oare ce voiam să spun? Dacă voi nu ştiţi, eu de unde să ştiu? Care parte nu o înţelegeţi? Consider că am fost extrem de coerentă, în incoerenţa mea! Doar nu-s eu de vină că voi vă încăpăţânaţi să vă urmaţi şirul gândurilor, să aveţi sintaxă şi logică şi… Ei, bine, aţi intrat în altă dimensiune. E drept, nesemnalizată! Dar voi, voi de ce nu vă uitaţi pe unde mergeţi? Ar fi trebuit să vă daţi seama că e ceva în neregulă de când aţi conştientizat că mă priviţi cu capul în jos, că unde era dreapta acum e stânga. Ba-i dreapta!…Ba nu, e stânga! Off, cine vă pune să încercaţi, încontinuu, să deţineţi controlul?!? Uite ce bine e de mine: văd totul clar şi nici măcar nu-mi pasă că ar putea fi doar o iluzie…

 

Etichete: , , , ,

Voi cum iubiți?


Cred că tuturor ni s-a întâmplat să ne aflăm uneori în momentul și la locul nepotrivit. Ieri m-am refugiat la o terasă, gonită de căldura insuportabilă. Planul era simplu: beau un ceai verde cu gheață și ascult jazz.  Din păcate, scenariul meu s-a dus de râpă, o dată cu sosirea unui cuplu. Ea, cam 22-23 de ani, el în jur de 30.  Din modul în care și-a trântit poșeta pe masă, am intuit furtuna ce se apropia, dar am sperat că mă înșel. Cheile lui, urmând o traiectorie similară, mi-au risipit însă iluziile.

-Să-mi spui imediat de unde o cunoști! Și nu mă lua cu vrăjeli ieftine, că știi că nu țin la mine! Cine e fufa? a răsunat vocea ei ascuțită, acoperind bietele acorduri de jazz cu care mă delectasem până atunci.
El, exasperat probabil: De câte ori vrei să-ți repet că este o amică mai veche? Ești bătută în cap, sau ce?
-Tu să nu mă faci pe mine bătută în cap, că nu-s nevastă-ta, auzi?
-Păi nici nu te-aș lua, stai liniștită. La cât de isterică ești, aș lua-o razna și eu într-o lună!
-Deci așaaaa? Bine că aseară, când dădeai ochii peste cap de plăcere, nu mai eram isterică. Și oricum, nu mai devia discuția!  Că nu sunt proastă. Mie să-mi spui de unde până unde te pupă pe tine aia, așa, cu nesimțire, de față cu mine!
-Nu, că tu ești chiar dusă, femeie! Jur! Și încetează să mai urli, că se uită toată lumea la tine. Nu vezi că te faci de râs?
-Și de aia nu mai pot eu! (aruncând o privire sfidătoare și belicoasă în jur) Cui nu-i convine, să nu asculte! a răsunat verdictul implacabil.

Eu, îngropată cu nasul în cartea de Psihologie Socială (pe care o scosesem strategic din geantă, între timp), i-am evitat privirea. Am realizat, resemnată, că scena era de abia la început. Am preferat căștile, într-o ultimă tentativă de a-mi bea ceaiul relaxată. Restul, a fost ca un film mut. Fețe schimonosite. O ploaie de lovituri de pumni mici, în pieptul lui, lucrat la sală. Lacrimi de nervi. Un pahar spart din greșeală.  Și mai multe lacrimi. Cu efect! O îmbrățișare și un sărut de filme pentru adulți. Nota de plată. Și liniște…

Privind, în sfârșit, cu atenție paginile din mână, care fuseseră mai mult pe post de scut, am început să râd. Pură coincidență, cursul era deschis la o tipologie a stilurilor de dragoste, propusă de S. Hendrick  în 1993:
EROS (dragostea pasională) – Implică o atracție fizică intensă față de partener și trăirea unor emoții puternice, în compania acestuia.
STORGE (dragostea prietenească) – Relația se dezvoltă progresiv, întemeiată pe afecțiune, dar lipsesc emoțiile copleșitoare.
LUDUS (dragostea ca joacă) – Lipsește angajamentul emoțional, existând predispoziția de a întreține simultan relații cu mai mulți parteneri.
MANIA (dragostea posesivă) – Se întemeiază pe teama continuă și obsesivă de a-și pierde partenerul, suferind de gelozie.
PRAGMA (dragostea practică) – Este dragostea „logică”, în care persoana caută acel partener care reunește criteriile pragmatice de deziderabilitate socială.
AGAPE (dragostea altruistă) – Implică generozitate, dorința de a oferi mereu mai mult decât primești.

Amuzată, m-am gândit cât de ușor se încadrau cei doi în tipologie… Citesc mai departe „bărbații sunt implicați, într-o măsură mai mare decât femeile, în dragostea pasională și în dragostea ca joacă, pe când la capitolul dragoste prietenească, rațională sau posesivă, femeile se regăsesc mai des; mai mult, femeile manifestă o agresivitate verbală și chiar fizică mai mare decât bărbații, în cadrul cuplurilor articulate pe baza dragostei posesive.” 😆

Se pare că nu am fost chiar în momentul și la locul nepotrivit… Uneori, o simplă ieșire la terasă este utilă, pe post de studiu observațional!

P.S. Cum vi se pare teoria lui Hendrick? Apropiată sau nu de realitate? Și, mai ales, voi cum iubiți? 🙂

 
3 comentarii

Scris de pe 9 Iunie 2011 în Disectii terapeutice

 

Etichete: , , , , , , ,

Un inel


Cineva ți-a făcut la un moment dat cunoștință cu ea. Nici măcar nu îți amintești unde sau cu ce ocazie. 

V-ați întâlnit apoi întâmplător pe stradă. Tu nu ai recunoscut-o, dar ea te-a îmbrățișat cu atâta entuziasm, că nu te-a lăsat inima să nu-i zâmbești. Stingher, în colțul gurii, dar totuși un zâmbet. Și, din acel moment, nu ai mai avut scăpare! Până să-ți dai seama ce se întamplă, deja îți povestea despre primul sărut (a fost nașpa, tipul nu știa ce face!), despre râsul isteric pe care i-l provocase primul joint, și mai ales despre cât de mult o enervează fermoarele (nu înțelege de ce au fost inventate; nasturii nu erau buni?) Iar tu te rugai să îți sune telefonul, ca să scapi elegant de ea…

O săptămână mai târziu, erai la cafea cu un prieten. I-ai auzit râsul colorat când era prea târziu: se instalase deja cu voi la masă. I-a înhățat mâna, scuturând-o puternic, și s-a prezentat. Apoi, fără să aștepte un răspuns de la el, i-a întors palma și s-a apucat să o studieze cu un aer atât de serios, de parcă soarta întregului univers depindea de ce o să descopere. Mda… Ești băiat bun, dar cam flușturatic… Să ai grijă de fata asta, nu merită să o rănești! Și dacă nu mă asculți, o să te bântui de pe lumea cealalta! A râs cu poftă, te-a ștampilat scurt pe obraz (de fiecare dată avea același ruj roșu aprins) și a dispărut. Ai ridicat jenată din umeri, la întrebarea mută din ochii lui.

O vreme nu ai mai văzut-o. Îți ieșise complet din minte, ca o poveste nespusă. Erai prinsă cu examene la școală, cu teancuri de dosare ce se adunau pe birou și cu alergătura după un instalator, care să repare țeava din baie. Cu cearcăne mari, și chef de a omorî pe cineva, te-ai îndreptat în ziua aceea spre clădirea cu multe etaje, locul obișnuit de tortură. Era acolo! Te aștepta. Plină de familiaritate, ți-a sărit de gât, agățându-și din grabă cercelul în părul tău. Ăsta e semn, să știi! Că suntem legate! Nu i-ai zâmbit. Era prea mult… Cum naiba te găsise și aici? Dar ea nu te-a băgat în seamă, ocupată să-și răscolească geanta. Pierzându-și răbdarea, a răsturnat conținutul pe trotuar, apoi a extras victorioasă ceva din mulțimea de nimicuri femeiești. L-am găsit! Dă-mi mâna! Și, înainte să poți reacționa, ți-a strecurat pe deget un inel. Din acela cu multe mărgele colorate. Fluturând propria mână, cu degetele răsfirate, ți-a arătat că are și ea unul identic. Acum ești sora mea! Oficial! Bucurându-se, ca un copil, de ispravă, a aplaudat zgomotos. Tu i-ai mulțumit rece și te-ai scuzat. Am întârziat la lucru! Ne mai vedem, bine? Pa! Și ai urcat nervoasă scările…

O lună mai târziu, ai primit un telefon. Ai scos încet din sertar inelul, și ai plâns în tăcere. De ce au inventat fermoarele? Nasturii nu sunt buni? Si de ce au inventat cancerul?

 
2 comentarii

Scris de pe 24 Mai 2011 în Disectii terapeutice

 

Etichete: , , ,

Primul sărut


Dezbaterea despre influența violenței din filme sau jocuri video asupra copiilor este una veche. Sexualitatea explicită a făcut și ea să curgă multă cerneală de-a lungul anilor. În general, tot ceea ce poate influența (pozitiv sau negativ) un copil, pe durata dezvoltării sale, a fost și va fi subiect de analiză.

Însă nu este întotdeuna simplu să disecăm în alb sau negru, bine sau rău. Granițele sunt de multe ori volatile, influențele mai mult sau mai puțin directe, relațiile de cauzalitate într-o mai mică sau mai mare măsură vizibile. Același comportament al unui copil poate stârni zâmbete, grimase sau pur și simplu consternare. La fel de împărțite vor fi și opiniile despre ce se ascunde în spatele acelui comportament, dar și despre eventualele lui urmări.

De câteva zile, un filmuleț face furori pe Youtube. Cu peste 5 milioane și jumătate de vizualizări, a devenit rapid inclusiv sursă de profit .

Reacțiile la acest video au fost diferite, cum era de așteptat. Nu știu câți dintre voi au sau nu copii. Nu știu nici câți dintre voi își amintesc primul sărut. Sunt însă curioasă ce ați simțit sau gândit mai devreme, în timp ce îi priveați pe Elliott și Bowie!

 
Un comentariu

Scris de pe 10 Mai 2011 în Disectii terapeutice

 

Etichete: , ,

Renunţaţi la cuţit!


Într-un articol publicat recent, The Guardian readuce în atenţia opiniei publice din UK problema mutilării genitale (FGM –Female Genital Mutilation), oferind drept sursă de dezbatere un documentar realizat în Kenya. Anterior, în 2008, o altă provocare fusese adresată englezilor de către jurnalista Lisa Rogers: documentarul The Perfect Vagina problematiza creşterea îngrijorătoare a numărului de labioplastii realizate benevol în UK, mai ales datorită vârstei relativ fragede a unora dintre paciente (14, 15 ani).

Două documentare total diferite, având acelaşi mesaj: Renunţaţi la cuţit!

Deşi aparent fără o legătură logică, vizionarea celor două materiale video ridică întrebări asupra unei practici comune: intervenţia de tip chirurgical asupra organelor genitale. Contexte, locaţii, culturi si evoluţii diferite ale acestui subiect, suferind însă de aceeaşi actualitate. Este cel puţin trist să observăm cum probleme, considerate a fi apanajul societăţilor revolute, revin sub noi forme, pervertite, în sânul unor societăţi moderne, unde educaţia şi liberul arbitru există per se. 

Mutilarea genitală este astăzi considerată o practică barbară, reprobabilă şi supusă rigorilor legislaţiei. Cu toate acestea, datorită lipsei de educaţie, datorită puterii exercitate de stigmatul social, de tabu-uri, superstiţii şi cutume, ea continuă să existe, afectând destinul multor femei (copii, adolescente sau adulte). Documentarul ne oferă strict o privire asupra situaţiei din Kenya, însă acest gen de practici (identice sau asemănătoare) au fost comune de-a lungul vremii în multe alte zone, pe continentul african sau în Estul Mijlociu, fiind ulterior importate in societăţile occidentale, o dată cu valul de imigranţi din zonele respective (vezi câteva detalii aici).

Dacă intervenţiile de tip FGM sunt realizate adesea forţat, fără anestezie, în absenţa unor minime condiţii de igienă, marcând (fizic şi psihic) pe viaţă femeile respective, operaţiile de tipul labioplastiilor se desfăşoară, în societăţile occidentale, de obicei, în cabinete perfect sterilizate şi la cererea pacientelor. Cu toate acestea, popularitatea recentă, aparent inexplicabilă, a acestui tip de intervenţie chirurgicală, este pusă într-o nouă lumină prin vizionarea documentarului anterior menţionat. Descoperim, împreună cu realizatorii, existenţa unui număr semnificativ de femei care se simt stigmatizate datorită aspectului lor fizic, chiar dacă este vorba de zone intime ale corpului. Exceptând cazurile justificabile medical, majoritatea intervenţiilor par a fi motivate de dorinţa, mai mult sau mai puţin superficială a femeilor, de a se încadra în anumite tipare. Este pusă în discuţie atât obsesia actuală pentru perfecţiunea fizică, dar şi modul în care societatea de consum creează modele artificiale, false, din dorinţa de profit, pe care le oferă maselor, creând nevoi şi presiuni false de adaptare. O referire clară se face, în mod special, la modul în care pornografia îşi hrăneşte  consumatorii cu imagini ideale, lipsite de realism (conform studiilor de anatomie) ale organelor sexuale. Astfel, într-o manieră indirectă, un alt tip de tabu-uri (este interzis să discutăm despre aspecte intime, de natură sexuală) şi, implicit, de lipsă de educaţie, poate genera efecte nedorite.

Ne grăbim adesea să judecăm societăţile paternale, din lumea a treia, mai ales datorită nerespectării dreptului femeilor la liberă alegere! În acest proces, uităm să privim cu un ochi la fel de critic propriile comunităţi, unde existenţa liberului arbitru nu echivalează automat cu “libertatea” de a alege şi, în mod evident, nu simbolizează acceptarea diversităţii drept un lucru normal, natural sau salutar!

 

Etichete: ,

Ganduri


La ce ma mai uit si cuget zilele astea …

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 Aprilie 2011 în Disectii terapeutice

 
 
%d blogeri au apreciat asta: